Din aceeaşi categorie a deja-vu-ului, Mecanismul „corupţie = arestare” funcţionează mai ceva ca eficienţa contraceptivă a prezervativelor. Ca să nu ne întindem pe teritorii alunecoase şi să ne rupem gâtul profesional, dăm exemplu din ograda magistraţilor. Recent, un norocos magistrat, haideţi, nu norocos, celebru, fiindcă DNA-ul era foarte interesat de ce vorbea la telefon, ziceam deci un celebru procuror, şi nu unul dintre aceia simpli, ci chiar un prim-procuror, a fost adus la dreapta judecată a unui complet de arestare. Erecţia juridică, generată de respingerea propunerii de arestare formulată de DNA, pe acelaşi temei deja saturat de atâta lubrifiant cât a fost pus pe el pentru a funcţiona la nesfârşit, erecţia ziceam,  nu a ţinut decât cam două minute, dacă ne raportăm la o scală temporală juridică. De ce? Efectul de recul al E-ului nostru mai sus amintit l-a dat bâtrâna doamnă, Curtea. Înalta, bineînţeles. Dar bătrâna şi vechea Curte, care a dispus arestarea.

Concluzia e simplă, verificabilă la orice moment, deci deja axiomatică: dacă se-ntâmplă să se strice Mecanismul, acolo, mai jos de Înalta, nu vă faceţi griji. Repară Curtea!

Filed under: Antipreconcepţionale, Clişeul de stânga ]]> http://loier.wordpress.com/2012/01/27/repara-curtea/feed/ 0 Outlawyer http://loier.wordpress.com/2012/01/12/2011-in-review/ http://loier.wordpress.com/2012/01/12/2011-in-review/#comments Thu, 12 Jan 2012 17:52:57 +0000 Robi Ciobanu http://loier.wordpress.com/?p=419 ]]> Vă lăsăm să vă delectaţi cu statistica L’oiers pe 2011 făcută de WordPress.

The WordPress.com stats helper monkeys prepared a 2011 annual report for this blog.

Here’s an excerpt:

A San Francisco cable car holds 60 people. This blog was viewed about 1,600 times in 2011. If it were a cable car, it would take about 27 trips to carry that many people.

Click here to see the complete report.

Episodul 3. Cum am ieșit pozitiv la testul anti-*** (la final, aflați care)

Jandarmul de la intrarea în instituţia des supra-numită de cultură (probabil, există în curtea interioară ceva sere în care se practică o agricultură aşa-zis ecologică), desenează Virgine. Nu mă întrebaţi cum mi-am dat seama. Să zicem că am ochiul format pentru imagini imorale. Când îşi dă seama că am intrat, îşi ascunde ruşinat foaia sub condica de prezenţe.

„Poftiţi, ce doriţi? Un pahar cu apă, o cafea? Faceţi-vă comod.”

Amabilitatea lui îmi trezeşte un sentiment de panică, probabil justificată. Îmi strâng mai bine haina pe lângă corp. Îl privesc cât pot de amabil și îi răspund cât pot de politicos:

„Nu, mulțumesc. Am venit doar pentru Test, probabil urmează să intru și mi s-a spus să nu mănânc și să nu beau nimic până după Test.”

„Aaaa, mă scuzați! Am crezut că sunteți învinuit în vreun dosar medical. Știți, regulamentul de ordine interioară ne impune să fim politicoși și serviabili cu învinuiții, pentru a nu le trezi suspiciuni. De obicei, cei care intră la noi ca învinuiți, ies ca inculpați și sunt conduși către Hotelul I.P.J. Ei cred că numai pentru o noapte. Noi știm sigur că pentru mai multe, 30 pentru început. Așa că ni se impune să satisfacem o ultimă dorință.”

Rămân perplex în fața sincerității individului. Zâmbesc la gândul că în sfârșit a început Reforma. Iar primul pas nu a fost gândit prost: sinceritate și politețe.

O brunetă, într-un halat alb, iese dintr-un birou. Jandarmul o anunță:

„Doamna Asistentă-Şef, domnul vă caută pentru Test.”

„Să intre, să intre, mă duc să pregătesc reactivii.”

Sunt invitat într-o încăpere care miroase vag a ceva şi nu-mi pot da seama a ce. Am impresia unui deja-vu din cabinetul doctorului copilăriei mele, dar îmi dau totuşi seama că nu e acelaşi miros.

„Vă rog să luaţi loc, să vă faceţi comod şi să vă relaxaţi”, îmi spune Asistenta-Șef, reîntoarsă în încăperea ce pare a-i fi cabinet.

La scurt timp, intră alte două persoane, doi bărbaţi înalţi, afişând nişte feţe serioase, ca de înmormântare.

„Dânşii sunt cei doi reactivi necesari pentru Testul dumneavoastră”, îmi explică Bruneta.

I-am preschimbat culoarea părului în prenume, fiindcă am senzaţia că e ceea ce o defineşte ca Asistentă-Şef.

„Îmi cer scuze, n-am mai participat la aşa ceva niciodată”, îmi declar eu naivitatea. „Puteţi să-mi spuneţi în mare cum se va desfăşura Testul?”

„Sigur, cum să nu! Un moment: o cafea, o apă, ceva? O ţigară dacă fumaţi…?”

„Nu, mulţumesc, mi s-a spus să nu mănânc şi să nu beau nimic, fiindcă poate fi afectat rezultatul Testului.”

„Da, aveţi dreptate. Nu ştiu ce e cu mine azi, m-am trezit de dimineaţă cu senzaţia că trebuie să fac un nou dosar medical şi până la ora asta nu m-am lămurit cui. Probabil, de aceea am avut senzaţia că față de dumneavoastră ar trebui să-l fac, deşi e evident că aţi venit doar pentru Test.”

„Păi, pentru asta am fost solicitat”, încerc să-mi lămuresc interlocutoarea.

Îşi aprinde o ţigară subţire. De sub halatul alb i se zăreşte un pulover verde pe care îi sunt tivite iniţialele instituţiei în care lucrează. Ce devotament, îmi zic. Să ai haine de serviciu dedicate instituţiei. Probabil asta înseamnă să fii asistent şef la D…

„Aveţi dreptate!”, îmi întrerupe Bruneta gândul. „Haideţi să vă explic cum stă treaba. Testul nu e aşa de complicat. La urma urmei, avem nevoie de un răspuns afirmativ sau pozitiv la Testul dumneavoastră. Pentru noi există doar alb sau negru, nu discutăm de griuri sau nuanţe. Noi nu facem astfel de distincţii. Viaţa e simplă, în filosofia noastră. Suntem noi, pe de o parte şi dumneavoastră, pe de altă parte. Singura noastră nelămurire e dacă sunteţi de aceeaşi culoare cu noi sau nu. E ca la Loterie! Dacă trageţi Lozul Câştigător, noi suntem bucuroşi şi pentru dumeavoastră, dar mai ales pentru noi. Dacă aveţi ghinion, asta e, viaţa e grea, nu toată lumea poate câştiga la loterie. De obicei, lumea pierde. Şi nu e vina noastră, ci a celor care pierd. Aţi înţeles?”

„Nu prea”, mă declar nelămurit.

„Nu-i nimic, vă veţi lămuri acum. Practic, testul constă în două întrebări la care trebuie să răspundeţi după ce, pe scurt, vă voi prezenta o ipotetică, dar posibil reală stare de fapt. E-n regulă?”

„Da”, răspund, bucuros că testul nu poate dura foarte mult.

„Ok. Să zicem că, ipotetic, dumneavoastră aţi primit ieri nişte bani ca, în considerarea funcţiei pe care o aveţi, să ajutaţi un prieten să obţină  mai repede un anumit serviciu”.

„Ştiţi, eu lucrez la pompe funebre. La noi nu prea contează când îngropăm omul. Oricum, e mort.”

„Eu vă înţeleg. Dar să zicem că cineva vă dă un ban în plus să îl favorizaţi cu un sicriu, respectiv să-i faceţi un sicriu înainte să-i moară soacra, în loc să aştepte, ca tot omu’, ziua decesului.”

„În regulă, să zicem, dar nu am avut asemenea situaţii niciodată.”

„Înţelegeţi-mă că vorbesc ipotetic”, îmi surâde Bruneta.

„Bine, am înţeles.”

„Ok, acum, întrebarea. Dacă persoana care vine să vă ceară acest favor e o persoană importantă, din punct de vedere politic sau administrativ, ce faceţi: veniţi sau nu la noi să-l denunţaţi?”

„Păi, nu mi se pare că ar avea vreun sens”, răspund relaxat şi zâmbitor, sigur fiind acum că Testul de faţă e vreo farsă a unui prieten.

Unul dintre cei doi indivizi se strâmbă vizibil. Bruneta mă atenţionează iritată:

„Nu vă jucaţi cu vorbele! Gândiţi-vă bine la răspuns. Reactivii ăştia nu-s degeaba folosiţi în testul ăsta!”

Mă nelămureşte brusca schimbare de atitudine, dar nu văd niciun motiv pentru care să revin asupra părerii pe care o am.

„Pe cuvânt dacă aş avea pentru ce să fac un denunţ.”

Acelaşi individ tuşeşte zgomotos, se chirceşte ca şi cum l-ar durea burta şi se strâmbă facial ca şi cum ar avea o durere cruntă de dinţi.

„Vă rog să vă concentraţi!” îmi urlă Bruneta. „Nu luaţi Testul la mişto!”

„Să-mi fie cu iertare, nu-l iau!” răspund şi eu pe un ton mai ridicat.

„Întrebarea numărul 2! Mare atenţie!” îmi sugerează Asistenta-Șef.

„Vă rog.”

„Dacă s-ar întâmpla să vă invităm la noi la sediu, pentru a da lămuriri faţă de faptul că aţi făcut sicriul acela şi aţi favorizat acea persoană importantă, care ar fi opţiunea dumneavoastră: aţi fi de acord cu avocatul din oficiu sau v-ați angaja un avocat?”

„Nu sunt lămurit de ce aş avea nevoie de un avocat într-o astfel de situaţie”, îmi declar din nou ignoranţa.

„Răspundeţi la întrebare!” mi se urlă în urechi, în acelaşi moment, atât de către Brunetă, cât şi de cei doi indivizi.

„Probabil mi-aş alege un avocat, deşi nu văd de ce aş avea nevoie de un avocat”, ţin eu să îmi lămuresc asistenţa ostilă.

Cel de-al doilea individ se aruncă pe jos şi începe să se zvârcolească, ca şi cum ar suferi de epilepsie. Pe faţa brunetei se citeşte o evidentă supărare. Îmi comunică:

„Răspunsul corect era: nu am nevoie de avocat! Îmi pare rău, răspunsurile dumneavoastră au făcut să ieşiţi pozitiv la testul anti-DNA.”

Nu înţeleg ce înseamnă asta, aşa că sunt pe cale să-i cer lămuriri. Nu reuşesc fiindcă Bruneta strigă un ordin către jandarm:

„Marcele, hai să-l conduci pe domnul la hotelul I.P.J.!”

Apoi mi se adresează:

„Şi, totuşi, dosarul ăla medical vă era predestinat…”

P.S. (dar nu cu rol de scuză sau alte asemenea): Acţiunea şi personajele corespund unei realităţi în care, din când în când, trăim cu toţii. Asta nu înseamnă că ceea ce a fost povestit mai sus s-a întâmplat în realitate sau că veţi putea identifica Bruneta, Reactivii şi unde lucrează aceştia. Ei aparţin în exclusivitate imaginaţiei povestitorului şi ar fi bine să rămână aşa.

PS 2: Cu bucurie, Aventurile… şi pe Juridice.

Concluzia pe care am tras-o noi din eveniment: şi avocaţii are inimă… de fotograf.

Vom reveni cu amănunte mult mai amănunţite.

Inaugurăm așadar această categorie cu următorul comunicat al Casei de parfumuri de pe lângă ÎCCJ:

„În colecția toamnă-iarnă 2011 avem plăcerea să vă anunțăm lansarea noului parfum pour homme denumit: Botezan Guilty Intense by D.N.A. Modalitatea de prezentare a parfumului este la gramaj de 29 ml cu posibilitate de refill gratuit din 30 în 30 de zile. Se primesc comenzi la sediu. Denunțătorii primesc gratuit un kit after-flagrant.”

Pentru o vizualizare a produsului a se vedea aici și aici.

PS: Trebuie să recunoaștem că noi ne-am comandat deja câteva flacoane. Le vom folosi în instanță, poate au efect asupra soluțiilor care se dau propunerilor de arestare.

PS: Vă credem, doamnă, doar de aceea există atâtea motivări stereotipe pe menţineri de arestare şi respingeri de cereri de liberare sub control judiciar.

Urmează deci să vă lămuriți cum stă treaba cu:

1. Habitatul autoturismului.

2. Iscălirea declarației.

3. Participarea ca martor asistent la un furt.

4. Gramatica de o.u.p: greșit: îmi, corect: î-mi; greșit: nu mai reţin/ştiu, corect: numai reţin/ştiu, respectiv, aflaţi cum se sparge o locuinţă folosind liverul (adică, ficatul – engl.).

PS: S-a lansat Iurispedia. Îi dorim viaţă lungă.

Anexăm dovezile.

Pentru o mai bună desfășurare a justiției am anonimizat toate elementele de identificare posibile.

1.   2.  3.   4. 

Ne-am propus să fim ciobani doar atunci când avem robă pe noi, prin urmare, cred că am mai zis, dacă e să ținem partea cuiva, fie el/ea procuror/judecător o vom face. Și asta nu fiindcă sperăm ulterior să primim vreo bere/n.u.p., ci fiindcă observăm lipsa de profesionalism a altora.

Ce am observat mai nou în presă e că se atacă procurorii, cu sau fără motiv. Judecătorii nu, ptiu drace!, doar n-or fi nebuni jurnaliştii, ştiu ei foarte bine că aceştia decid arestările şi condamnările. Procurorii doar le propun, aşa că, dacă nu îşi prea pot permite să dea în judecători (cine ştie când ai nevoie de ei), dau în procurori. Nu prea dau nici în avocaţi, şi aici aplicându-se regula că nu ştii când ai nevoie de ei.

Trecând peste acest preludiu necesar, o ştire senzaţională, cum altfel, dacă nu e senzaţională nu atrage priviri, ne spune despre o poveste cu bătăuşi pe undeva pe meleaguri clujene. Titlul frământat de neuronii autorului a ieşit cum nu se poate mai de gazetă: Ca de obicei justiţia clujeană protejează interlopii: Bătăușii din “Happy Park”, eliberaţi pe motiv că nu au produs scandal public. Of, Doamne, şi noi care trăim pe altă planetă, în care regula respectată de procurori e reţinere, urmată de arestare! Pe bune, ne vine să ne mutăm în Cluj şi să practicăm avocatura acolo, fără să avem cel mai mic stres că dacă ne sună telefonul e despre o arestare. De fapt, nu, staţi, pe altă planetă sunt cei care cred că e aşa. Justiţia, clujeană sau nu, arestează, ca regulă.

Mergem mai departe şi ne întâlnim cu acelaşi stil profesionist de a strânge informaţii, o zi mai târziu, când ni se spune că Procurorul de caz Anda Murgoi este procuror de mai puţin de un an. Bineînţeles, referirea este la procurorul care ar instrumenta dosarul privind incidentul din ştirea anterioară, cea în care justiţia protejează interlopii.

În final, tragem linie şi, pe acelaşi subiect, amintim titlul, Procurorii clujeni: bătaia de la Polus Center nu a indignat pe nimeni.

Tragem şi o concluzie referitor la profesionalismul presei de ştiri relativ juridice? Tragem.

1. După cum ziceam, justiţia nu protejează interlopi, nearestându-i. Când îi prinde, de obicei îi arestează. Când nu îi arestează, de obicei e fiindcă: nu au probe, infracţiunea nu e una care să permită arestarea sau ştiu că pentru infracţiunea imputată niciun judecător nu ar fi dat madat de arestare (cum probabil a gândit procurorul din prezentul caz).

2. În speţa de mai sus, pare-se că e o reglare de conturi (a se vedea comentariul postat la unul dintre articole: “18 august, 23:39, flo: Individul batut e la fel de interlop ca batausii. A fost o reglare de conturi. Cautati pe hi5 userul bebe_mercedes270, intrati la galeria de poze si veti constata ca in romania exista interlopi…. care iau bataie uneori sub ochii unor copii“). Dincolo de faptul că nu suntem de acord cu violenţa fizică, în nicio ipostază şi nici nu ne bucurăm în vreun fel că cineva a luat bătaie, mai mult sau mai puţin justificat, ne este foarte greu să credem ce zice victima: că nu ştie de ce a luat bătaie.

3. Nu credem nici că procurorul de caz i-a lăsat liberi pe cei bănuiţi de agresiune (observăm că jurnaliştii nu cunosc conceptul de prezumţie de nevinovăţie şi dau verdicte înainte ca orice instanţă să se pronunţe pe speţă, numindu-i direct bătăuşi pe cei suspectaţi de comiterea unei infracţiuni) pe motiv că bătaia nu ar fi indignat pe nimeni. De altfel, după cum ne arată ultima ştire citată mai sus, concluzia asta e trasă ca urmare a declaraţiilor unor “surse apropiate anchetei“. E drept că nu ne miră deloc că nu se apelează la vreun birou de presă etc. pentru a obţine justificări oficiale, ci se merge pe “surse”. Însă sursele ăstea, fie ele şi apropiate anchetei (probabil rude de gradul unu până în patru cu ancheta), nu par să aibă terminată vreo facultate de profil şi prin urmare nici nu prea înţeleg ele cum e cu motivele pentru care nu se face o propunere de aresare.

4. Nu vrem să îi băgăm în ceaţă pe domnii jurnalişti, însă trebuie să înţeleagă două lucruri foarte importante, dacă vor să scrie corect şi imparţial ştiri despre persoane arestate sau reţinute: a) Propunerea de arestare e atributul exclusiv al procurorului, adică, numai dacă acesta consideră că sunt întrunite condiţiile stabilite de codul de procedură penală, înaintează propunerea de arestare judecătorului. Doar analiza cazului şi textul legal îl pot determina pe procuror să facă propunerea de arestare. Nimic nu îl obligă să ia această măsură dacă acesta consideră că nu e necesară. b) Arestarea preventivă nu e acelaşi lucru cu pedeapsa cu închisoarea în regim de detenţie, deşi multe articole lasă senzaţia că cei care le scriu cam aşa văd problema. Procurorul când propune arestarea nu propune o pedeapsă, cum înţeleg unii, iar când unele persoane arestate sunt ulterior puse în libertate, nu înseamnă că judecătorul care i-a pus în libertate consideră că respectivii sunt nevinovaţi. Probabil, în acelaşi spirit ca explicaţiile date la prezentul punct, CSM-ul a pus, prin 2008, la dispoziţia jurnaliştilor un Ghid practic pentru jurnalişti: Introducere în drept. Se pare că foarte puţini l-au şi citit, deşi e cât se poate de accesibil.

5. Peste toate acestea, ţinem să vă atenţionăm prieteneşte, stimaţi colegi jurnalişti, că deseori şchiopătaţi şi la capitolul documentare corectă. Când scrieţi de un procuror, vizibil cu titlu de reproş, că e procuror de mai puţin de un an, ar fi bine să nu vă faceţi de râs. Afirmaţia nu face decât să arate că documentarea dvs. e făcută pe Goagăl. Măcar de ar fi pe goagăl şi nu v-aţi opri la prima pagină. Decretul de numire a doamnei Murgoi în funcţia de procuror, cel din 2011, e corect, în aparenţă, însă acela e decretul prin care dânsa a fost numită la momentul la care a devenit procuror definitiv (dacă ne este permisă o astfel de analogie cu profesia de avocat). Doamna Murgoi e procuror de mai bine de 2 ani. În acest sens, a se vedea Hotărârea nr. 1141/25.06.2009 a CSM, de numire a acesteia ca procuror stagiar la Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca (pagina 12, poziţia 56). Şi nu, procuror stagiar nu e un fel de procuror, e un procuror la fel ca toţi ceilalţi procurori, însă cu un examen mai puţin, la fel ca judecătorii stagiari şi ca avocaţii stagiari.

Prin urmare, înainte ca doamna procuror să facă o cerere către CSM de apărare a independenţei şi reputaţiei profesionale, noi o admitem, pentru toate argumentele de mai sus.

Încheiem cu tradiţionalul: Cum? S-a abrogat lit. f) de la art. 148 C.p.p.?

PS: Nu ne putem abţine şi vom fi şi noi la fel de neprofesionişti ca cei pe care i-am dojenit în cele de mai sus. Sursele noastre, multe mai apropiate anchetei ne-au declarat, în exclusivitate, că doamna procuror Anda Murgoi nici măcar nu e procuror de caz în dosarul respectiv.

Propunerea noastră către mare LeRo (am stabilit anterior, în alt post, ca aceasta să fie prescurtarea pentru Legiuitorul Român) este ca, pentru anumite categorii de persoane, să se instituie regula conform căreia permisul de conducere se poate obţine doar prin uzucapiunea de 30 de ani. Dacă sunteţi şoferi ştiţi foarte bine la ce persoane ne referim. Dacă nu sunteţi şoferi, s-ar putea să ne referim chiar la dumneavoastră.

Drive safe!

Ca să ajungem unde ne-am pornit, ne întrebam ieri, singuri fiind cu forul nostru interior, bineînţeles după ce am terminat şedinţa de partid impusă, de voie-de nevoie, de tovarăşul Antoniu (dacă suntem prea subtili – a se vedea postul anterior), dacă e corect şi cinstit să ne apuce puţin o revoltă aşa mai domoală, nu din aceea cu spume la gură şi strigături. Nu ne referim la o revoltă fără motiv, ci la una generată de ştirea asta. Ca să fim clari! Nu știrea în sine ne-a deranjat (din contră, ne bucură activitatea din colecția primăvară-vară a DIICOT-ului), ci ceea ce subtil se poate insinua prin ea. De ce e nevoie să subliniem într-o știre fiul unui judecător/avocat/primar/procuror/etc.? Care e vina respectivului? Că nu și-a ținut copilul acasă, probabil, în lanțuri (dacă e să ne luăm după exemplul, negativ de altfel, sugerat de o recentă știre)? Că i-ar fi dat o proastă educaţie, omiţând să îi explice copilului că să nu furi = să nu comiţi fraude informatice? Ştim că apare ca senzaţional un astfel de titlu şi nu scriem acum acest text pentru a reproşa formularea cuiva anume, dar, probabil, ca oameni, când vom trece informaţia dintr-un astfel de articol prin filtrul retinei şi apoi al neuronului (al neuronilor la cei mai norocoşi dintre noi), ar fi corect, spunem noi, să judecăm fiul, nu pe doamna maică-sa sau pe domnul taică-său. Dacă nu sunteţi de acord şi credeţi că răspunderea penală ar trebui să sufere o excepţie de la principiul caracterului personal al acesteia, iar părinţii ar trebui să fie supuşi, în astfel de situaţii, cel puţin unei jene publice, trebuie să fiţi de acord că în aceeaşi oală ar trebui să intre şi: educatorii, învăţătorii, profesorii (mai ales cei de religie) universitari sau neuniversitari ai lipsitului de educaţie morală de care vorbim.

Încheiem abrupt, nu tragem nicio concluzie, v-o lăsăm la îndemână (bineînţeles, celor care nu le au prinse în cătuşe).

Totuşi, mai avem o dilemă: ar fi sau nu corect ca, în cazul ăsta concret, mama să-i evalueze fiului pericolul concret pentru ordinea publică? Chiar dacă începem să auzim huiduieli, am avea o părere: credem că da, ar trebui, fiindcă asta au făcut tot timpul părinţii noştri, în copilărie, când ne pedepseau şi nu ne lăsau afară la joacă – evaluau pericolul concret pe care îl reprezentam. Din fericire, ei nu ne ţineau în casă cât îi ţin instanţele acum pe unii arestaţi. Probabil, ai noştrii aveau o înţelegere mai profundă a noţiunii de pericol concret şi îşi dădeau seama când el se diminua într-atât încât măsura preventivă a pedepsei să nu se mai justifice.

Ai voştrii cum erau, doamnelor şi domnilor judecători?